Cea mai veche menţiune documentară ce ne este cunoscută despre acest aşezământ monahicesc datează din 1571, după 19 ani de la ocuparea Banatului de către turci, când ieromonahul Laurenţiu, aflat în drum spre Braşov şi Alba Iulia unde tipăreşte între 1577-1580 trei cărţi de cult, zăboveşte timp mai îndelungat aici şi face danie o tipăritură din 1562, pe filele căreia caligrafiază: “Această carte, sfânta dumnezeiască Evanghelie a dăruit-o ieromonahul Laurenţiu Cernogoraţ mănăstirii din Partoş închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail si Gavril, în 1571″. O altă mărturie din 1529, lămureşte: “Cartea aceasta e proprietatea mănăstirii Hopovo. S-a dat în anul 1639 în mâinile protopopului Eftimie, spre folosinţa bisericii din Belgrad, în timpul conducătorului ieromonah Gavril. Apoi s-a trecut la mănăstirea Partoş în 1655 în vremea conducătorului ieromonah Neofit. Dacă acolo ar ameninţa-o vreun pericol, atunci să se dea înapoi mănăstirii Hopovo”, mănăstire în Srem, care s-a bucurat în secolul XVII împreună cu alte mănăstiri din sudul Dunării de daniile trimise de Vasile Lupu, de fiul său Ştefan, de Dabija Vodă, de boierul Drăguţi. Egumenul ei, Gavril Miakici, amintit prin 1667 ca episcop păstorind şi pe cei 11.000 români din dieceza Zagrebului şi care a fost sfinţit în Moldova, dă mănăstirii Partoş un Minei, manuscris din 1623.

În 1666, călugării trimişi de patriarhia din Ipek vin pentru a doua oară în Banat după milostenie, (prima dată în 1660) si găsesc la mănăstirea Partoş ca egumen pe kir Ştefan şi pe popa Bratul. Prezenţa unui egumen dovedeşte că mănăstirea avea mai mulţi călugări, că era bine organizată sub turci şi că îşi îndeplinea chemarea. Iar grecescul “kir” cu care e intitulat egumenul, îndreptăţeşte concluzia că e venit aici din o mănăstire grecească, sau ca trimis al Patriarhiei din Constantinopol.

Harta austriacă a Banatului din 1723 înfăţişează mănăstirea ca izolată, înconjurată de păduri întinse şi de mlaştini. Trecuse deci prin cei 164 ani de stăpânire otomană şi peste luptele ce s-au succedat în acest răstimp când s-a nimicit o mare parte din documentele şi cărţile ce a avut, ca apoi din ce a mai rămas, să se înstrăineze după desfiinţare.

Sub dominaţia austriacă, mănăstirea îşi continuă misiunea de ocrotitoare a credinţei şi răspânditoare a culturii. Pe fila unei Evanghelii, un negustor din Timişoara lasă să se scrie în preajma plecării sale la Ierusalim, unde va merge peste puţin şi preotul român Mihai Popovici din Sânmihai: “Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa numită Evanghelie, o dau eu păcătosul robul lui Dumnezeu hagi Peici la mănăstirea Partoş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim. O dăruiesc mănăstirii sus amintite şi pentru sufletele răposaţilor Nedelcu … Scris în Timişoara, 1749, mai 30″. Iar despre însemnătatea pe care a avut-o mănăstirea în prima jumătate a secolului XVIII mărturiseşte monumentala biserică mănăstirească ridicată între anii 1750-1753 de Marcu Muţiu şi oprirea aici la începutul anului 1744 a călugărului Visarion Sarai de la mănăstirea Pakra din Slavonia în drumul său spre Lipova şi Transilvania, unde a zădărnicit în câteva săptămâni catolicizarea pe care o realizase prin silnicii, armata şi administraţia habsburgilor.

Acţiunea catolicizantă se îndreapta spre mănăstiri, care constituiau un obstacol de neînvins în calea înfăptuirii ei. Real, exista aici o salbă de mănăstiri apropiate între ele: Săraca, Sângeorge, Partoş, Sredişte, Zlatiţa, Voisloviţa, Baziaş, Cusici şi Mesici. Curtea vieneză în temeiul articolelor 47 şi 50 din Regulamentul iliric, trece la fapte.

Dispoziţiilor semnate de Iosif al II-lea, le răspunde după multe amânări conducerea Bisericii sârbe. Deputăţia ilirică luându-le ca bază, după analizarea amănunţită a răspunsurilor îşi întocmeşte raportul şi procesul verbal referindu-se mai ales la desfiinţarea unor mănăstiri din eparhia Timişoarei, pe care le transpune Consiliului de stat în luna următoare. Primul aliniat din referatul Consiliului, desluşeşte: “Din acest protocol reiese că ierarhia ortodoxă se resemnează fără nici o opoziţie la desfiinţarea mănăstirii Partoş. Deputăţia este prin urmare de părere, că unirea propusă a acestei mănăstiri cu cea de la Sângeorz s-ar accepta şi mănăstirea Sângeorz, s-ar putea sistematiza cu 12 călugări si cu un arhimandrit”.

Din situaţiile înaintate comisiei aulice, aflăm că în 1771 mănăstirea Partoş avea şase călugări: egumenul Pahomie Gruici, Vincenţiu Stanciulovici, Ioan Milicievici, Vasile Popovici, Procopiu Ranislavlevici şi Avram Belici, trei fiind români. În acelaşi an, mănăstirea construieşte alte edificii şi le repară pe cele vechi. Situaţia din 1775, arată că majoritatea călugărilor sunt originari din Transilvania, Banat şi Ţara Românească şi că ştiau numai româneşte. Ei şi confraţii sârbi îşi exprimă durerea în “o lungă ieremiadă înscrisă în biserica cea nouă a mănăstirii, care o avem decopiată, unde călugării respectivi în anul 1778, 2 noiembrie se plâng că trebuie să părăsească vechea lor locuinţă şi să se strălocheze: antistele lor (conducătorul) Petru Popovici în drept în parohia sa din Soceni în protopopiatul Caransebeşului, iar ei – ceilalţi călugări – parte în mănăstirea Sîngiorgiu, parte în Voisloviţa”.

După câteva zile de la datarea plângerii care cuprindea informaţii preţioase despre trecutul mănăstirii, pierdută pentru totdeauna, în 10 noiembrie, obştea călugărilor e silită să plece. Odoarele şi cărţile bisericeşti au fost luate, parte de conducerea ierarhică din care unele se păstrează şi azi în biblioteca episcopiei sârbe a Vârseţului (Serbia), parte de mănăstirile Mesici şi Sângiorz, iar antimisul primit în 1750 a ajuns până departe, în parohia din Şteiul Bihorului.

În iarna grea a anului 1777, cum spun scrisorile vremii, călugării pleacă îndureraţi că lasă fără veghe mormântul ce adăpostea moaştele Sfântului Iosif. Pe acest mormânt, istoricul Tincu Velia a citit prin 1865: “Sviatitel Iosifă novii bivşii Mitropolită Temişvarskii”, confirmată de o însemnare făcută pe manuscrisul unei cărţi de cult din 1529 ce a aparţinut mănăstirii, azi în posesia episcopiei ortodoxe sârbe din Vârşeţ, Serbia: “Această carte este a Domnului mitropolit Iosif al Timişoarei 1655″. Mai târziu, o altă mână a întregit: “care de bună voie a părăsit episcopia, retrăgându-se în mănăstirea Partoş, unde a trăit câţiva ani şi apoi s-a reîntors la veşnica odihnă, unde dorm sfinţii”.

Loc sfinţit prin faptele şi moaştele sale, spre care se îndreaptă hagiul din Timişoara în 1749 cerând ocrotirea în lunga călătorie până la Ierusalim şi unde Marcu Muţiu zideşte în 1750 frumoasa biserică, mănăstirea îşi va continua misiunea de apărătoare a Ortodoxiei, căci după patru ani de la desfiinţare, în 1782, protopopul Ioan Şuboni, ca prinos de recunoştinţă lasă unui bun meşter să zugrăvească, se pare, după o icoană dispărută, chipul Sfântului Iosif ce se păstrează şi astăzi. Iar credincioşi din mari depărtări, vin aici nu numai la praznicul hramului ci fără încetare, ca să-şi găsească liniştea şi încrederea în mai bine. Din daniile lor, au mai rămas icoanele date de Trăilă Lupu în 1827, de Miuţa, Erdeleanu, de Iacobici care scrie pe Penticostarul tipărit în 1805: “Acest Penticostariu l-a cumpărat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind într-o mare nevoie. Atunci şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos si în Sfântul Iosif şi făcându-se rugăciuni, s-a mânuit cel mai de sus. 19 mai 1870″.

Astăzi, mănăstirea îşi prăznuieşte hramul în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, când credincioşii vin ca odinioară să-şi întărească sufletele.

În anul 1944, sub îngrijirea Centrului eparhial, mănăstirea a fost reactivată, aşezându-se aici călugăriţe. În anii comunismului viaţa monahală de aici a fost întreruptă, locul fiind luat de parohia Partoş.

În anii 1970-1980 Centrul eparhial, la propunerea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, a decis ca la biserica fostei mănăstiri care este biserică parohială şi la paraclis, să fie făcute lucrări importante de reparaţie şi întreţinere.

La 6 martie 2008, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Banatului, întrunit sub preşedinţia Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, a hotărât, pe baza propunerii Consiliului Eparhial, reînfiinţarea mănăstirii Partoş, cu destinaţie pentru călugări.